Ojos del Salado 6893 m – ruta argentiniana, desertul Atacama

Ojos del Salado, decembrie 2017

Bogdan Musteata povesteste:

“As incepe povestea mea despre prima parte a expeditiei din Argentina cu niste principii care m-au ghidat in toate expeditiile mele prin tara sau in muntii inalti. Ele au fost sintetizate in cateva cuvinte de alpinistul Horia Colibasanu:

“Algoritmul clasic, pe care nenumarati alpinisti nu il respecta, presupune urmatoarea ordine a prioritatilor:

1. Sa te intorci acasa,
2. Sa te intorci sanatos acasa,
3. Sa iti aduci partenerii de expeditie acasa,
4. Sa ajungi pe varf.”

La jumatatea lunii decembrie, dupa un drum de 800 de km pe soseaua ce margineste muntii Anzi, ajungeam la Fiambala, ultimul oras de la marginea desertului Puna del Atacama (partea argentiniana a desertului Atacama).

Acolo am luat, impreuna cu Ovidiu Popescu decizia sa incercam prima expeditie romaneasca pe ruta argentiniana a celui mai inalt vulcan activ din lume – Ojos del Salado.

Ruta a presupus deplasarea cu o masina de teren in desert la cca 80 de km de orice localitate. Am inceput ascensiunea de la altitudinea de 4750 m, am parcurs cca. 25 de km pe jos prin desert. Desi am plecat increzatori ca deplasarea prin desert nu va fi foarte solicitanta, orele petrecute sub soarele arzator la 5000 m, lipsa de oxigen, vantul si praful, diferentele mari de temperatura intre zi si noapte (cca. 40 grade) si-au lasat amprenta asupra noastra.

Insa pas dupa pas, ora dupa ora, am continuat si dupa 4 zile am ajuns in tabara de baza de la 5500 m. O prima etapa era gata.

Mai aveam de amplasat tabara avansata la 5850 m si apoi ascensiunea varfului. Din pacate dupa ora 14, vremea incepea sa devina instabila si varfurile vulcanilor se acopereau de nori.

Ziua ascensiunii a venit. Sau mai precis noaptea…????????????

Pe la ora 12.30 il aud pe Ovidiu foindu-se. “Te-ai trezit?” il intreb. “Mergem?” ma intreaba el. Incet, fara graba, ne trezim si ne pregatim echipamentul. Mancam cate ceva; nu ne e foame suntem prea concentrati cu gandul la ascensiune. Cand iesim afara avem o surpriza neplacuta … a aparut un strat subtire de zapada. Aproape de ora 2 plecam la lumina frontalelor spre varf.

Avansam bine, ritmul e bun, traversam parauri ce curg din ghetari, ocolim “penitentes” si incepem sa urcam – din ce in ce mai sustinut o panta plina de bolovani acoperiti cu gheata fina. Se aluneca dar inaintam, ritmul se reduce, lipsa de oxigen isi spune cuvantul. Frigul devine insuportabil. Ne oprim si imbracam gecile de 8000 m. Continuam. Ascensiunea pare fara sfarsit – panta nu se micsoreaza, varful nu se vede. Odata cu rasaritul vedem cat mai avem de urcat. Ne odihnim si mancam un baton – inghetat. Pornim din nou. La ora 9 iesim intr-o sa. In sfarsit vedem varful. Plini de entuziasm continuam, ritmul insa nu mai este acelasi. Oboseala si lipsa de oxigen isi spun cuvantul…Incepe si vantul sa bata din ce in ce mai tare. Suntem la 6550 – mai avem putin.

Varful e langa noi, dar norii isi fac aparitia si vantul…care nu se mai opreste.

Ne oprim sa facem calcule. Estimam atingerea varfului in jurul orei 13-14. Vremea nu arata prea grozav, dimpotriva. Ne uitam unul la altul. Apare sugestia sa ne oprim. Dar varful e atat de aproape. Ovidiu Popescu imi spune ca, chiar daca ajungem pe varf, intoarcerea va fi facuta in conditii de epuizare si de vreme rea. Si nu e nimeni pe 100 de Km.

Apare si intrebarea: daca se intampla ceva cine ne scoate de pe munte in timp util…. NIMENI. Propun un bivuac la intoarcere la 6500- 6300. Ovidiu refuza categoric. Este mult prea riscant – poate aparea edemul pulmonar sau hipotermia – si retragerea pe noapte in acele conditii e practic imposibila.

Decizia e grea… Ne oprim. Ma uit la varf care parca ne cheama. Oftez. Atat a fost. Am hotarat ca ne intoarcem cat inca vremea tine cu noi. Am scos steagurile, am facut poze si, cu o ultima privire, ne intoarcem. Coboram in liniste. Nimeni nu are chef de vorba.

Insa, dupa ce am acceptat decizia, dispozitia se schimba. Incep sa ma bucur din nou de peisaj. Sunt la 6500 m. In fata mea se intinde Atacama si e presarat cu vulcani ….de 6000 m….nenumarati…

Ajungem in tabara avansata. Vremea se strica. Frigul isi spune cuvantul. Dimineata coboram, ridicam si tabara de baza si coboram pana la punctul de intalnire.

Dupa pranz apare si masina care trebuia sa ne recupereze. Soferul, un argentinian de 55 de ani ne intreaba intr-o engleza stricata:” you do the Summit?”. “No” ii raspund cu amaraciune in glas.

M-a batut pe umeri si spune simplu ca o concluzie “NEXT TIME”.