Kilimanjaro – inca un varf din 7 summits si 7 Volcanoes

Kilimanjaro, iunie 2009

Kilimanjaro – inca un varf din 7 summits si 7 Volcanoes. Pentru Coco, inca o experienta deosebita in locuri si cu oameni care i-au ramas la suflet

Coco povesteste:

“Ne-am intalnit toti: eu, Nicu Scurtu si Ovidiu, adica Altitude Expedition Team 2009, in aeroport la Bucuresti, dupa ce am facut toti vaccinurile imoptriva febrei galbene, si am plecat spre Tanzania, ca sa facem Vf. Kilimanjaro, cel mai inalt varf din Africa. Eram nerabdatori, asa ca nu am mai asteptat nici macar sa mirosim locu’ ca am si plecat pe munte. Prima zi si ziua de varf mi-au placut cel mai mult, deoarece in amandoua am vazut lucruri noi.

In prima zi am mers printr-o padure deasa, cu liane si multa iarba si am vazut maimute bleumarin. Am ajuns pe la 2000 m unde am pus corturile si am dormit beton, obositi dupa drumul lung cu avionu’.

A doua zi am urcat vreo 4 ore, desi auzisem ca e drum de 7-8 ore in fiecare zi. Poate eram noi mai antrenati decat ceilalti, dar am ajuns cu mult inaintea lor.

In a treia zi, pe drum, am vazut o stanca pe care ne-am catarat ca sa stam la peste 4000 m ceva timp. Am stat acolo sus pana a venit ceata si am zis sa plecam ca mai aveam ceva drum de facut pana in tabara urmatoare, care era putin mai jos decat cea de dinainte.

Urmatoarea zi am facut drumul pana in tabara de varf in care normal ar fi trebuit sa ajungem abia a patra zi. Cand am ajuns a venit ceata iar si a inceput sa si ninga dar, pana sa plecam noi inspre varf, de dimineata la 6, s-a facut vreme buna. Cand am plecat vedeam drumu’ pana in buza craterului si ma simteam in stare sa il fac, fara nici o problema. Dupa ce am ajuns in buza craterului am mers ba la deal, ba la vale si, cum vedeam un varf putin mai inalt in fata credeam ca acolo trebuie sa ajungem, dar treceam de el si vedeam altul mai inalt ca primul. Am facut din buza craterului pana pe varf maxim juma’ de ora, dar mie mi s-a parut o vesnicie.

Urmatoarea zi am dat-o pana jos in oras si dimineata urmatoare am luat autobuzul catre Dar El Salaam apoi “avionul” catre Zanzibar. A fost foarte palpitant cu avionul, pilotul completand niste formulare in timp ce zburam. Nu apaream pe nici un fel de radar si nu primeam semnale de nicaieri, ci vedea pilotul unde trebuie sa aterizam. Era misto ca vedeam tot ce face el in fata, si vedeam si peste bord. Din aeroport ne-a luat un taximetrist si ne-a dus intr-un loc exceptional, pe malul oceanului. Era noapte cand am ajuns si nu auzeam decat zgomotul valurilor, nestiind unde ne aflam, cat de departe de apa santem, ce oameni sunt sau orice altceva. A doua zi cand m-am trezit (pe la 12) am avut o surpriza la care nu ma asteptam: eram la mai putin de 100 m de ocean care era albastru si limpede cum nu mai vazusem pana atunci. Am stat acolo o saptamana si nu mai voiam sa plec, dar imi era foarte dor de casa si de mama, asa ca am facut drumul inapoi (numai ca in loc de “avion” am mers cu o barcuta cu motor si cu Capitan Planet – cum il poreclisem noi – un om din satul in care statusem. A fost mai palpitant sa fii intr-o barcuta si sa nu vezi nici un coltisor de uscat decat sa vezi ca cel care conduce avionul face altceva dacat sa fie atent la drum, si pe 18 iunie am aterizat in Bucuresti.”